Drumul spre casă

Drumul spre casă de Guiojing – recenzie. O poveste spusă prin imagini și emoții

Drumul spre casă este o carte ilustrată aparte, o poveste spusă exclusiv prin imagini, care urmărește drumul unei fetițe pierdute de casă și întâlnirea ei cu un cerb ce pare să o conducă spre lumi necunoscute, aproape de vis.

Mi s-a părut fascinant modul în care fiecare cititor poate vedea altceva în această poveste. Fără cuvinte care să-ți dicteze exact ce să simți, imaginile îți lasă libertatea să construiești singur sensul poveștii. Iar pentru copii cred că experiența aceasta este cu adevărat specială. Imaginația lor poate merge oriunde, fără limite.

Ilustrațiile sunt absolut superbe și transmit foarte multă emoție chiar și în cele mai simple cadre. Uneori aveam impresia că răsfoiesc un vis sau o amintire din copilărie, nu doar o carte.

Un detaliu care a făcut lectura și mai interesantă pentru mine este faptul că povestea este inspirată din experiențele autoarei din China anilor ’80, în perioada politicii copilului unic. După ce am citit nota autoarei, întreaga carte a căpătat o greutate emoțională diferită.

Nota autoarei

Povestea din paginile acestei cărți este o ficțiune, dar oglindește sentimentele cât se poate de reale pe care le-am trăit chiar eu, copilărind în anii ’80 în China, în plină desfășurare a politicii copilului unic. Sentimente de izolare și de singurătate sfâșietoare.

Când eram mică, părinții mei erau nevoiți să muncească mult, ca să ne întrețină familia, așa că în timpul zilei avea bunica grijă de mine. Cu toate acestea, uneori – dacă ei trebuiau să plece pe grabă sau dacă Nai Nai era ocupată – mă lăsau o vreme singură acasă. Asta se întâmpla în multe familii la vremea aceea. Am făcut parte dintr-o generație de copii tare singuri.

Odată, când aveam vreo șase ani, înainte să plece la serviciu, tata m-a urcat în troleibuz spre casa bunicii. Am adormit, iar când m-am trezit troleibuzul era aproape gol. Speriindu-mă teribil, am coborât în fugă. Nu aveam pe nimeni lângă mine, nu era nimeni care să mă ajute, așa că am început să plâng. Am tot plâns și am tot mers, urmând drumul conturat de liniile electrice ale troleului. Din fericire, am ajuns la o stradă pe care am recunoscut-o și, în cele din urmă, am sosit la bunica – trei ore mai târziu.

Crescând și maturizându-mă, mi-am dat seama cât de ușor este să mă rătăcesc, să mă îndepărtez de la calea mea, dar am conștientizat și că dacă mă uit cu multă atenție, voi găsi întotdeauna ceva – cum au fost atunci liniile electrice ale troleibuzului – care să-mi arate drumul spre casă.

Când imaginile spun mai mult decât cuvintele

După ce am terminat cartea și am citit povestea reală din spatele ei, am simțit că imaginile au devenit dintr-odată mai apăsătoare și mai triste. La început vezi doar aventura unei fetițe pierdute, însă apoi înțelegi că în spatele fiecărei pagini există singurătate, teamă și dorința aceea profundă de a ajunge ”acasă”, indiferent ce înseamnă asta pentru fiecare dintre noi.

Cred că tocmai aici stă frumusețea acestei cărți: spune enorm de multe fără să folosească niciun cuvânt. Și, sincer, mi se pare genul de carte care poate fi înțeleasă complet diferit de un copil și de un adult, dar care îi emoționează pe amândoi în mod egal.