Recenzii cărți

Soare și nori în Mallorca Fictiune contemporana
July 23, 2026 • 7 min citire

Soare și nori în Mallorca

Anul 2026 a fost anul în care am descoperit, în sfârșit, Palma de Mallorca. Mi-a plăcut atât de mult încât a devenit locul la care mă gândesc aproape în fiecare zi și în care mi-ar plăcea, cândva, să locuiesc. Mallorca are tot ce îți poți dori: peisaje spectaculose, sate fermecătoare, mare limpede și liniștită, dar mai presus de toate, un ritm al vieții care te face să încetinești. Cu puțin timp înainte de călătorie am citit Soare și nori în Mallorca, curioasă să descopăr cum surprinde Emma Straub insula în romanul său. Mă așteptam la o poveste romantică desfășurată pe malul Mediteranei și, poate, chiar la un roman care să mă poarte prin locurile pe care urma să le vizitez. În schimb, am descoperit altceva. Romanul vorbește, înainte de toate, despre familie, relații care se clatină și oameni care încearcă să se regăsescă într-un loc ce pare desprins dintr-o poveste. Despre ce este vorba în carte Jim și Franny Post pleacă din aglomeratul New York într-o vacanță de două săptămâni în Mallorca, alături de fiica lor, Sylvia, înainte ca aceasta să plece la facultate. Lor li se alătură fiul lor, Bobby, împreună cu iubita lui, Carmen, dar și Charles, cel mai bun prieten al lui Franny, împreună cu soțul său, Lawrance. O vacanță în Mallorca ar trebui să fie un prilej de relaxare, însă fiecare dintre ei ajunge pe insulă cu propriile frământări și probleme nerezolvate. Jim și Franny încearcă să-și salveze căsnicia după o infidelitate care le-a zdruncinat încrederea. Sylvia speră că vacanța o va ajuta să lase în urmă dezamăgirile adolescenței și descoperă primele emoții ale unei iubiri de vară. Bobby ascunde faptul că viața lui este departe de imaginea de succes pe care le-o prezintă părinților, iar relația cu Carmen începe să se destrame. În același timp, Charles și Lawrence așteaptă cu emoție răspunsul privind adopția unui copil, un eveniment care le-ar putea schimba complet viața. Temele principale din roman Una dintre cele mai importante teme ale romanului este fragilitatea relațiilor de familie. Emma Straub arată cât de ușor poate fi zdruncinată încrederea construită în ani de căsnicie și cât de greu este să reconstruiești ceea ce o singură greșeală poate distruge. Nu există personaje perfecte și nici familii perfecte, asta e clar. Autoarea vorbește în roman și despre iubire în forme diferite. Există iubirea matură, încercată de timp și greșeli, iubirea aflată la început de drum, plină de entuziasm și nesiguranță, dar și iubirea care înseamnă sprijin necondiționat, așa cum este cea dintre Charles și Lawrence. Fiecare cuplu trăiește iubirea în felul său, iar autoarea nu încearcă să spună care este varianta perfectă, ci cât de complicate pot fi relațiile dintre oameni. Prin Sylvia, autoarea surprinde foarte bine perioada aceea dintre adolescență și maturitate, când începi să îți cauți locul în lume. După dezamăgirile trăite în liceu, vacanța în Mallorca devine pentru ea mai mult decât o simplă escapadă. Este perioada în care începe să privească altfel oamenii, iubirea și propriul viitor. Stil și experineță de lectură Stilul Emmei Straub mi-a plăcut pentru că este subtil, cald și foarte natural. Autoarea folosește mult dialog și se concentrează pe emoții și relațiile dintre personaje. Cum mie îmi plac mult poveștile despre oameni obișnuiți, cu defecte și vulnerabilități, lipsa unor răsturnări spectaculoase de situație nu m-a deranjat deloc. Din contră, mi-a plăcut felul în care autoarea surprinde emoțiile și nesiguranțele personajelor. Dincolo de relațiile dintre personaje, un rol important îl joacă și Mallorca dar nu ca o destinație turistică ci ca un spațiu în care personajele sunt obligate să încetinească ritmul și să se confrunte cu propriile frământări. Concluzie Citind romanul, mi-am imaginat Mallorca într-un anumit fel. După ce am ajuns și eu pe insula, am realizat că experiența mea a fost destul de diferită de cea din roman. Eu am vrut să explorez insula cât mai mult: am vizitat Catedrala din Palma și acvariul, am petrecut ore întregi pe plajă și la piscină și m-am bucurat de farmecul locului. În roman există câteva descrieri frumoase ale peisajelor însă Emma Straub nu transformă Mallorca într-un obiectiv turistic. Insula completează discret atmosfera poveștii, în timp ce adevărata atenție rămâne îndreptată asupra personajelor și a relațiilor dintre ele. Recomand, înainte de toate, să vizitați Palma de Mallorca dacă aveți ocazia. Este una dintre cele mai frumoase destinații pe care le-am descoperit și abia aștept să mă reîntorc. Iar dacă, înainte sau după călătorie, alegeți să citiți și Soare și nori în Mallorca, să nu vă așteptați la un ghid al insulei. Veți descoperi, în schimb, o poveste despre familie, iubire și oameni imperfecți care încearcă să își găsească echilibrul într-un loc de poveste. Dacă îți face cu ochiul, poți cumpăra cartea de pe: Librarie.net

Citește recenzia →
Și cu bona cine stă? Non-ficțiune
July 13, 2026 • 7 min citire

Și cu bona cine stă?

Citind cartea Anei Silvia Nicolai mi-am dat seama că am evitat, fără să știu, o posibilă catastrofă în mica noastră familie. Când copilul era mic, ne-am gândit și noi, pentru o vreme, să apelăm la o bonă. Planul nu s-a concretizat niciodată, iar după această lectură mă bucur că a rămas doar o idee. Cunoscându-mi norocul, n-aș fi fost deloc surprinsă să nimeresc una dintre bonele descrise în carte. Dincolo de glume, lectura m-a făcut să mă gândesc cât de dificilă trebuie să fie meseria de bonă. Privind lucrurile din perspectiva unui părinte, care știe câtă atenție, răbdare și energie presupune creșterea unui copil, nu pot decât să îmi imaginez câtă responsabilitate implică să ai grijă de copilul altcuiva. Despre ce este vorba în carte? Și cu bona cine stă? spune povestea reală a Anei Silvia Nicolai și a încercărilor prin care a trecut în căutarea unei bone potrivite pentru fiul ei, Nicholas. Deși multe dintre întâmplări sunt atât de absurde încât provoacă râsul, în spatele umorului se ascunde o realitate care dă de gândit. Fiecare nouă bonă vine cu propriile obiceiuri, excentricități sau probleme, iar ceea ce pare inițial o situație amuzantă se transformă treptat într-un adevărat maraton al răbdării. Ce faci când prima bonă nu este potrivită? Cauți alta. Și încă una. Și încă una. Până când realizezi că ai ajuns la a douăsprezecea candidată și începi să te întrebi dacă problema mai este alegerea unei bone, dacă problema ești tu sau pur și simplu ghinionul. Stil și experinență de lectură Cartea se citește surprinzător de repede. Fiecare capitol aduce în scenă o nouă bonă și o nouă întâmplare care te face fie să râzi, fie să te întrebi cum este posibil ca asemenea persoane să ajungă să aibă grijă de un copil. Fiind inspirată din experiențele reale ale autoarei, povestea are un farmec aparte. Nu simți că citești o poveste exagerată, ci jurnalul unei mame care încearcă, cu multă răbdare și încăpățânare, să găsească omul potrivit căruia să-i încredințeze cel mai de preț lucru din viața ei. Umorul ascunde o realitate deloc amuzantă Deși am râs de multe ori pe parcursul lecturii, nu am putut să ignor sentimentul de neliniște pe care îl lasă unele întâmplări. În spatele replicilor amuzante și al situațiilor absurde se află o întrebare pe care, probabil, și-o pune orice părinte: în cine poți avea cu adevărat încredere? Cartea surprinde foarte bine vulnerabilitatea părinților care sunt nevoiți să se întoarcă la serviciu și să lase copilul în grija unui om aproape necunoscut. Oricât de atent ai fi la interviuri, recomandări sau impresia de la prima întâlnire, nu ai niciodată garanția că ai făcut alegerea potrivită. Mai mult decât o carte despre bone Deși titlul te face să crezi că este o colecție de povești amuzante despre bone, eu am simțit că este și o carte despre maternitate, despre anxietățile pe care le trăiesc părinții și despre compromisurile pe care sunt uneori obligați să le facă. Ana Silvia Nicolai reușește să povestească toate acestea cu mult umor și autoironie, fără să transforme experiențele prin care a trecut într-o dramă. Poate tocmai de aceea cartea este atât de ușor de citit. Râzi, te amuzi și, aproape fără să-ți dai seama, începi să privești cu alți ochi responsabilitatea uriașă pe care o are o persoană care îngrijește un copil. Concluzie ”Și cu bona cine stă?” este genul de carte care te distrează, dar în același timp te pune serios pe gânduri. Dincolo de toate întâmplările amuzante, eu am rămas cu două idei. Prima este cât de dificilă trebuie să fie meseria unei bone interne. Să fii disponibilă aproape 24 de ore din 24, să îți dedici timpul și energia unui copil care nu este al tău și, de multe ori, să lași propria viață pe planul doi este o responsabilitate uriașă. Cred că este o meserie care cere mult mai mult decât răbdare: implicare, empatie și un simț al responsabilității pe care nu îl are oricine. A doua este cât de ușor poți întâlni persoana nepotrivită. Când îți lași copilul în grija cuiva, îi oferi acelei persoane și șansa de a-i influența felul în care vede lumea, obiceiurile și comportamentul de zi cu zi. Tocmai de aceea alegerea unei bone nu este niciodată una simplă și nu ar trebui tratată cu superficialitate. Recomand această carte nu doar părinților sau viitorilor părinți, ci și celor care cred că meseria de bonă înseamnă doar câteva ore petrecute cu un copil sau că viața familiilor care își permit o bonă este întotdeauna lipsită de griji. Ana Silvia Nicolai arată, cu mult umor și sinceritate, că în spatele acestei decizii se ascund numeroase încercări, emoții, dezamăgiri și momente în care ajungi să te întrebi dacă vei găsi vreodată omul potrivit. Este o lectură amuzantă, autentică și, pe alocuri, surprinzător de tensionată, tocmai pentru că știi că tot ceea ce citești s-a întâmplat în realitate. Dacă îți face cu ochiul, poți cumpăra cartea de pe: Libris.ro Librarie.net

Citește recenzia →
Manifestele sufragetelor Studii și eseuri
June 16, 2026 • 10 min citire

Manifestele sufragetelor

Manifestele sufragetelor nu au fost doar un strigăt al trecutului, ci și promisiunea libertăților de care femeile se bucură astăzi. Sufragetă - partizană a mișcării femeilor din Anglia din a doua jumătate a sec XIX și de la începutul sec XX, al cărui scop a fost obținerea drepturilor politice pentru femeiSufragiu - drept la vot Despre ce este vorba în carte? ”Manifestele sufragetelor" nu este o carte obișnuită. Este o antologie de voci (discursuri, scrisori, reportaje și manifeste) ale unor femei care au îndrăznit să ceară ceea ce astăzi pare de la sine înțeles: dreptul de a vota, dreptul de a conta, dreptul de a exista dincolo de zidurile casei. Publicată la editura Vellant, în colecția Idei esențiale, cartea reunește texte ale unor figuri emblematice ale mișcării sufragetelor britanice: Emmeline Pankhurst, Christabel Pankhurst, Sylvia Pankhurst, Emily Wilding Davison, Millicent Garrett Fawcett și multe altele, femei cu biografii diferite, dar unite de aceeași convingere că nedreptatea nu trebuie acceptată în tăcere. Mișcarea sufragetelor, fondată formal în 1903 de Emmeline Pankhurst prin Uniunea Socială și Politică a Femeilor Britanice, nu s-a limitat la petiții și discursuri. Sufragetele au șicanat politicieni, au încercat să ia cu asalt Parlamentul, au dat foc la cutii poștale, au intrat în greva foamei în închisorile unde erau aruncate după fiecare act de nesupunere civilă. Răspunsul statului a fost hrănirea forțată, izolarea în carceră și o lege cinică, numită popular ”Legea pisicii și a șoarecelui”, care permitea eliberarea temporară a femeilor slăbite de greva foamei, doar pentru a le rearesta după ce se recuperau. Cartea îți pune în față aceste realități fără menajamente. Citind această antologie, mi-am amintit de romanele clasice, unde soțiile burgheze erau adesea tratate ca simple ”bunuri” ale soților, iar existența lor se reducea la petreceri, vizite sterile sau cumpărături nefolositoare. Nu le înțelegeam cândva, dar acum le privesc altfel: nu ele au ales această viață, ci li s-a înrădăcinat convingerea că rolul femeii se rezumă la casă și familie. Era o condiționare atât de profundă, încât nici măcar nu mai era percepută ca atare. Și totuși, nu toate femeile s-au mulțumit cu această condiție. Alături de femei din clasa mijlocie sau din aristocrație, găsim vocile muncitorelor din fabrici și ateliere, ale spălătoreselor, cusătoreselor, îngrijitoarelor, femei care trăiau la limita supraviețuirii și pentru care lupta pentru vot nu era un ideal abstract, ci o necesitate concretă. Ele plăteau taxe și impozite la fel ca bărbații, dar nu aveau niciun cuvânt de spus în privința legilor care le guvernau viața. Pentru ele, dorința de egalitate era cea mai firească reacție posibilă. Unul dintre cele mai tulburătoare fire narative ale cărții este cel al închisorii Holloway, unde sufragetele arestate erau ținute în izolare, împiedicate să comunice între ele, brutalizate și hrănite forțat. Printre vocile care descriu această experiență se numără și cea a lui Emmeline Pankhurst, al cărei discurs de la Royal Albert Hall din 1908, ținut chiar în ziua eliberării sale din detenție, rămâne unul dintre momentele profunde ale volumului. Iar moartea lui Emily Wilding Davison, care s-a aruncat în fața calului regelui la cursele Epsom Derby din 1913, nu apare ca un fapt divers, ci ca o concluzie tragică a unui sistem care nu lăsa femeilor nicio altă cale de a fi auzite. Stil și experineță de lectură Unul dintre lucrurile care surprind cel mai mult în Manifestele sufragetelor este forța limbajului. Nu te aștepți, citind texte scrise acum mai bine de un secol, să te simți atât de direct atins. Și totuși, se întâmplă. Omenirea poate fi foarte bine reprezentată de un om care toată viața și-a folosit cu tărie mâna dreaptă, lăsându-și stânga să se odihnească. Nu puteam ști dacă stânga a fost de la bun început mai slabă decât dreapta și n-ar fi putut să muncească tot pe-atât. Acum e cu siguranță un biet braț stâng, slab și firav, fără nicio forță-n mușchi și atât de obișnuit doar să atârne, încât atunci când, din întâmplare, e pus la treabă, începe să se miște agitat, fără nicio pricepere. Chiar și așa, dacă nimeni nu e gata să afirme că un om mai bine își lasă mâna stângă să atârne degeaba și să muncească doar cu dreapta, cred că trebuie să fie de la sine înțeles că aceeași Omenire va fi cu mult mai fericită dacă va munci mai satisfăcător, folosindu-și ambele brațe, în locul unuia singur. Imaginea este atât de limpede, încât dezarmează orice contraargument. O societate care exclude jumătate din potențialul său nu face decât să se priveze singură de progres. ”Puterea îi aparține celui care o exercită.” Știm, desigur, că este doar o chestiune de timp; că nu există niciun guvern în lume, oricât de autocrat, care să poată exclude pentru totdeauna cinci milioane de muncitoare capabile de la beneficiul tuturor drepturilor politice. Femeile au contribuit mereu la bunăstarea omenirii muncind, plătind taxe, ducând gospodării și familii pe umerii lor. Era firesc să își dorească mai multă putere de decizie, mai ales când contribuiau la fel ca bărbații la societatea care le excludea din propriile decizii. Nu poți subjuga o femeie la infinit. Și nici cinci milioane de femei deodată. Se spune că femeia modernă și-a pierdut simțul datoriei. Și-a pierdut mai degrabă simțul supunerii oarbe față de voința bărbatului. Paragraful acesta mi-a plăcut enorm. A fost trezirea la realitate a femeii, acel moment în care s-a regăsit pe ea însăși. A înțeles că nu este pe lume doar pentru a satisface nevoile și așteptările celorlalți, că supunerea oarbă nu este o virtute, ci o capcană. Și odată ce o femeie înțelege asta, este mult mai greu să accepte rolurile impuse fără să le pună sub semnul întrebării. Atunci când o femeie UITĂ să își dorească admirația ori să se teamă de rușine, când nu ocolește cu privirea tot ce a fost mai cumplit pentru ea și este dispusă să-și pună propria viață în joc, chiar dacă surorile sale femei strigă împotriva ei, iar aerul se cutremură de râsete disprețuitoare, ea se va face totuși auzită. Când tumultul, care nu e decât întrerupere, se va potoli, ea va fi din nou ascultată. Există o forță aparte în felul în care o femeie care și-a pus cu adevărat ceva în cap nu mai poate fi oprită, nu prin forță, nu prin ridiculizare, nu prin tăcere impusă. Până la urmă, ea va fi ascultată. Să-ți dai viața pentru prieteni — iată o faptă glorioasă, altruistă, înălțătoare! Dar să reconstitui tragedia de la Golgota pentru generațiile nenăscute încă, iată sacrificiul desăvârșit al Militantei! Paragraful acesta m-a zguduit puțin. Comparația nu este o figură de stil întâmplătoare ci te face să conștinetizezi greutatea sacrificiului. Acele femei nu luptau doar pentru ele. Luptau pentru generații pe care nu aveau să le vadă niciodată, cu un curaj impresionant. Tocmai de aceea mă surprinde cât de des este înțeles greșit feminismul. Miza lui inițilă și actuală nu este conflictul dintre bărbați și femei ci accesul egal la drepturi și participare civică. Concluzie ”Manifestele sufragetelor” ne amintește că aceste drepturi, câștigate cu atâta suferință, nu sunt ireversibile. Ele nu vin garantate și nu se păstrează de la sine. Dreptul la vot a fost doar începutul unei lupte mai largi pentru egalitate, o luptă a cărei profunzime și semnificație nu sunt pe deplin înțelese nici astăzi. Iar această neînțelegere este, poate, cel mai mare pericol. Aceasta este o carte care ar trebui citită de toți, femei și bărbați deopotrivă, nu doar ca document istoric, ci ca oglindă a prezentului. Pentru că libertatea nu este o moștenire primită automat, ci o responsabilitate comună de a fi păstrată, generație după generație. Dacă îți face cu ochiul, poți cumpăra cartea de pe: Cartepedia.ro Vellant.ro Bookzone.ro

Citește recenzia →
Lichid Stiinta
June 12, 2026 • 14 min citire

Lichid

Nu m-am gândit niciodată cât de multe lichide ne înconjoară și cât de mult ne influențează viața de zi cu zi. De la apa pe care o bem și cafeaua fără de care mulți dintre noi nu ne putem începe dimineața, până la kerosen, cerneală, nori sau chiar miezul fluid al Pământului, toate ascund povești fascinante. În Lichid, Mark Miodownik reușește să transforme aceste substanțe aparent banale într-un subiect surprinzător de captivant. Despre ce este vorba în carte și cum este structurată Mark Miodownik invită cititorul într-un tur al lumii lichidelor pe durata unui zbor transatlantic. Totul începe la controlul de securitate din aeroport, unde anumite produse sunt confiscate deoarece sunt considerate lichide. Un exemplu amuzant este untul de arahide, care este încadrat în această categorie deoarece curge și ia forma recipientului în care este pus. Pornind de la acest episod aparent banal, autorul construiește o adevărată călătorie prin lumea substanțelor fluide. Fiecare capitol este dedicat unui tip de lichid sau unei proprietăți a acestuia și poartă un titlu sugestiv: Exploziv, Amețitor, Adânc, Lipicios, Fantastic, Visceral, Înviorător, Purificator, Răcoritor, Indelebil, Noros și Solid. Lichidele curg datorită structurii lor – sunt o stare intermediară între structura haotică a gazului și cea statică precum o închisoare (pentru molecule) a solidelor. Încă de la început mi-a plăcut faptul că autorul explică noțiuni complexe într-un mod accesibil. Nu am avut niciodată impresia că citesc un manual, ci mai degrabă că ascult un om pasionat care îmi povestește despre lucruri fascinante. Exploziv – despre combustibili și lumea modernă Unul dintre primele capitole vorbește despre combustibili și despre felul în care aceștia au schimbat lumea. În secolul al XIX-lea, oamenii foloseau ulei de balenă pentru iluminat, iar cererea pentru acest produs a crescut enorm. Soluția a venit din partea unor chimiști și inventatori care au descoperit metode alternative de obținere a combustibililor. În 1848, James Young, un chimist scoțian, a dezvoltat o metodă de a extrage din cărbune un lichid cu proprietăți excelente pentru arderea în lămpi cu ulei. Young l-a numit ulei de parafină. Un inventator canadian, Abraham Gesner, a făcut același lucru și și-a numit descoperirea kerosen. Autorul intră în detalii și explică atât procesul de producere a acestor combustibili, cât și motivele pentru care anumite tipuri de ulei au fost abandonate în favoarea altora. Pe lângă kerosen, aflăm informații interesante despre petrol, motorină și benzină. Mi s-a părut fascinant să descopăr cât de mult a influențat nevoia de iluminat dezvoltarea industriei petroliere. Este unul dintre acele detalii istorice la care nu m-aș fi gândit niciodată înainte să citesc această carte. Amețitor – despre alcool Capitolul dedicat alcoolului pornește de la explicația chimică a acestuia și ajunge la rolul pe care îl joacă în societate. Alcoolul este numele generic al unei familii de molecule de hidrocarbură, asemănătoare cu benzina și motorina, dar cu un atom de hidrogen și unul de oxigen în plus. Alcoolul pe care îl consumăm se numește etanol și conține doi atomi de carbon, însă autorul merge mult mai departe de această definiție simplă și explică proprietățile și comportamentul diferitelor tipuri de alcool. Deși subiectul este unul comun, mi-a plăcut că autorul reușește să îl facă interesant și să îl lege de alte lichide despre care vorbește pe parcursul cărții. Adânc – despre oceane și tsunamiuri Una dintre părțile care mi-a plăcut enorm a fost cea dedicată mărilor și oceanelor. Mark Miodownik explică modul în care se formează valurile și vorbește despre unele dintre cele mai impresionante fenomene naturale produse de apă, precum tsunamiul din Thailanda din 2004 sau cel din Japonia din 2011. Acesta este unul dintre capitolele care m-au captivat cel mai mult deoarece îmbină explicațiile științifice cu exemple reale și spectaculoase. Mi-a plăcut faptul că autorul nu oferă doar informații teoretice, ci arată și impactul enorm pe care aceste fenomene îl au asupra oamenilor și comunităților. Lipicios – despre rășini, adezivi și primele vopsele Un alt capitol foarte interesant este cel dedicat lichidelor lipicioase. Apa se lipește de pielea noastră, însă își pierde proprietățile aderente atunci când se evaporă. Pornind de la această observație, autorul ajunge să vorbească despre apariția primelor vopsele și despre picturile rupestre din peșterile Lascaux din Franța, vechi de aproximativ 20.000 de ani. Printre lichidele lipicioase întâlnim și tămâia sau smirna, rășini cunoscute pentru mirosul lor plăcut. Proprietățile lor adezive nu sunt întâmplătoare, ci reprezintă mecanisme naturale prin care copacii se protejează de insecte. Tot aici aflăm informații interesante despre colagen, gelatină și cauciuc. Acesta a fost unul dintre capitolele care m-au surprins cel mai mult. Nu m-aș fi gândit că subiecte aparent atât de diferite pot fi legate între ele prin simpla proprietate a unui lichid de a fi lipicios. Fantastic – despre cristalele lichide Știți când și-au început cristalele lichide epoca de glorie? În 1972, Hamilton Watch Company a creat primul ceas digital, numit Pulsar Time Computer. Totuși, primul om care a observat comportamentul neobișnuit al cristalelor lichide a fost botanistul austriac Friedrich Reinitzer, în anul 1888. Mi s-a părut fascinant să aflu cum o descoperire științifică făcută la sfârșitul secolului al XIX-lea a contribuit, peste decenii, la dezvoltarea unor tehnologii pe care le folosim astăzi fără să ne gândim prea mult la ele. Acesta este unul dintre punctele forte ale cărții: autorul reușește să facă legătura dintre știință, istorie și tehnologie într-un mod natural și captivant. Visceral – despre fluidele corpului uman Mark Miodownik nu putea ignora nici fluidele corporale. Accentul cade pe rolul salivei și al lacrimilor, două lichide pe care le considerăm banale, dar care sunt esențiale pentru funcționarea organismului. Mi-a plăcut faptul că autorul vorbește despre corpul uman cu aceeași curiozitate cu care vorbește despre oceane sau combustibili. În fond, și noi suntem alcătuiți în mare parte din apă și depindem de o multitudine de lichide pentru a supraviețui. Înviorător – despre ceai și cafea Fiind mare consumatoare de cafea, am citit cu interes capitolul dedicat băuturilor care ne energizează. Fie că este vorba despre ceai sau cafea, autorul oferă numeroase informații despre originea, producția și popularitatea acestor băuturi consumate în întreaga lume. Cel mai bun ceai din lume, sau cel puțin cel mai scump, este Da Hong Pao din Munții Wuyi din China, care se vinde frecvent cu un milion de dolari kilogramul. Mi-a plăcut că nu discută doar despre compoziția lor chimică, ci și despre rolul cultural și social pe care îl au. Purificator – despre săpun și șampon Un alt subiect aparent banal devine surprinzător de interesant în mâinile lui Miodownik. Autorul urmărește istoria săpunului și explică modul în care acesta a contribuit la îmbunătățirea igienei și a sănătății publice. La fel de interesantă este și povestea șamponului. Primul șampon modern a fost creat în 1930 de Procter & Gamble și se numea Drene. Sunt informații pe care probabil nu le-aș fi căutat niciodată de una singură, dar pe care mi-a făcut plăcere să le descopăr în contextul cărții. Răcoritor – despre frigidere și aer condiționat Acest capitol explică de ce un lichid care se evaporă poate răci mediul din jurul său. Din 1926 până în 1933, Szilard și Einstein au lucrat împreună la dezvoltarea mai multor metode de transformare a lichidelor în gaze și înapoi în lichide, pentru a crea un frigider funcțional. Pe lângă frigider, autorul vorbește și despre apariția aerului condiționat, care este descris, în esență, ca un ”frigider pentru aer”. Mi s-a părut interesant să aflu că inclusiv Einstein a fost implicat în astfel de proiecte, un detaliu pe care nu îl cunoșteam. Indelebil – despre cerneală și lichidele non-newtoniene Istoricii cred că primii oameni care au folosit un instrument de scris cu cerneală au fost egiptenii antici, în jurul anului 3000 î.Hr. Capitolul dedicat cernelii vorbește atât despre istoria scrisului, cât și despre comportamentul unor lichide neobișnuite. Autorul explică fenomenul lichidelor non-newtoniene și oferă exemplul binecunoscutului amestec dintre amidon și apă, care se comportă ca un lichid atunci când este mișcat lent și ca un solid atunci când este supus unei forțe mai mari. Unul dintre cele mai periculoase exemple prezentate este nisipul mișcător. Acesta a fost unul dintre capitolele care mi-au stârnit cel mai mult curiozitatea, deoarece demonstrează că există încă multe fenomene aparent simple pe care nu le înțelegem pe deplin. Noros – despre nori, ploaie și atmosferă Înainte să citesc această carte, nu știam aproape nimic despre însămânțarea norilor. Mark Miodownik explică atât modul în care funcționează acest proces, cât și situațiile în care a fost folosit. După dezastrul nuclear de la Cernobîl din 1986, s-a recurs la însămânțarea norilor pentru ca ploaia să înlăture cât mai multe particule radioactive din atmosferă. Pe lângă acest subiect, autorul explică de ce norii sunt albi, cum se formează ploaia acidă, ce provoacă furtunile și cum apare ceața. A fost unul dintre capitolele care mi-au plăcut cel mai mult pentru că vorbește despre fenomene pe care le observăm aproape zilnic, dar pe care rareori ne oprim să le înțelegem. Solid – despre miezul Pământului și gheață Un alt aspect interesant discutat de autor este relația dintre lichide și solide. De exemplu, centrul Pământului este alcătuit în principal din fier și nichel aflate la temperaturi de aproximativ 5000°C. Cu toate acestea, presiunea gravitațională uriașă face ca o parte din acest material să formeze cristale solide. Tot aici aflăm informații și despre gheață, un lichid solidificat care ascunde numeroase proprietăți interesante. Sustenabil – despre smoală și ceară de albine Ultimul capitol este dedicat unor lichide mai puțin obișnuite: smoala și ceara de albine. Prin intermediul lor, autorul vorbește despre proprietățile surprinzătoare ale unor materiale pe care tindem să le considerăm solide și despre modul în care acestea se comportă pe perioade foarte lungi de timp. Mi-a plăcut faptul că Mark Miodownik încheie cartea cu un subiect care ne provoacă încă o dată să ne punem întrebări despre ce înseamnă, de fapt, un lichid și unde trasăm granița dintre lichid și solid. Părerea mea despre ”Lichid” Lichid este una dintre acele cărți care demonstrează că știința poate fi fascinantă atunci când este explicată cu pasiune. Mark Miodownik are talentul de a transforma subiecte aparent banale în povești captivante și de a face legătura dintre chimie, fizică, istorie, tehnologie și viața de zi cu zi. Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult este diversitatea subiectelor abordate. În aceeași carte poți citi despre combustibili, tsunamiuri, cristale lichide, ceai, săpun, cerneală sau nori, iar toate aceste teme sunt legate între ele printr-un fir comun: lichidele și rolul lor în lumea noastră. Nu este o carte pe care o citești pentru a memora formule sau definiții, ci pentru plăcerea descoperirii. După ce am terminat-o, am avut impresia că privesc altfel multe dintre lucrurile pe care le consideram obișnuite. O recomand tuturor celor care iubesc cărțile despre știință și celor care sunt curioși să afle mai multe despre lumea care îi înconjoară. Dacă îți face cu ochiul, poți cumpăra cartea de pe: Libris.ro Carturesti.ro

Citește recenzia →
Librarul din Gaza Fictiune istorica
June 3, 2026 • 12 min citire

Librarul din Gaza

Nu-mi pot imagina cum este să trăiești într-o permanentă fugă și teroare. Dar, din păcate, mulți oameni au cunoscut această realitate, iar adevărul crud este că și astăzi există oameni ale căror vieți se desfășoară la fel: fug de război, de violență și sunt măcinați de dorința de apartenență. Cu toții ne dorim liniște și pace, indiferent unde trăim. Despre ce este vorba în carte? Librarul din Gaza urmărește destinul lui Nabil Al Jaber, un palestinian nevoit să-și părăsească locuința din satul Balad al-Sheikh în urma masacrului din 31 decembrie 1947. Copil fiind, fuge împreună cu părinții, bunicii și fratele său mai mare, fără să știe că despărțirea de casă va deveni permanentă. În timp ce generația părinților săi trăiește cu speranța întoarcerii, Nabil crește în tabăra de refugiați Aqabat Jabr și încearcă să-și construiască o identitate într-un loc care nu fusese menit să devină ”acasă”. Despre copilăria sa spune: „Am crescut în tabără ca un copac contorsionat. Rănile părinților mei nu le-am văzut niciodată cu adevărat. Dar, asemenea rădăcinilor care se încăpățânează să sape tot mai adânc, să caute apă sub praf, mi le-am însușit. Eram unul din puștii aceia care ascultă totul și nu spun nimic. Nu dintre cei care care nu se mai opresc din pus întrebări.” Viața lui este marcată de mutări succesive, de războaie și de pierderi greu de imaginat. În tabăra Jabaliya, din Fâșia Gaza, o cunoaște pe Hiam, femeia care îi va deveni soție și alături de care încearcă să-și construiască un viitor. Însă istoria nu le oferă prea multe momente de liniște. Războiul, ocupația și nesiguranța le influențează constant existența, iar speranța întoarcerii acasă rămâne vie, chiar și atunci când pare imposibilă. Deși urmărește destinul unui singur om, cartea spune de fapt povestea unei întregi generații de palestinieni care și-au pierdut casele, pământurile și sentimentul de apartenență. Este o poveste despre exil, identitate, familie și supraviețuire, dar și despre puterea cuvintelor de a păstra vie memoria unui popor. Temele principale din carte Exilul și pierderea căminului - Cea mai puternică temă a cărții este, fără îndoială, pierderea casei și a sentimentului de apartenență. Nabil este nevoit să-și părăsească satul natal încă din copilărie, iar întreaga sa viață este marcată de căutarea unui loc pe care să-l poată numi din nou ”acasă”. Cartea arată cât de greu este să reconstruiești ceea ce războiul și violența au distrus. Identitatea și apartenența - În timp ce părinții și bunicii săi trăiesc cu speranța întoarcerii în satul natal, Nabil crește în taberele de refugiați și este nevoit să-și construiască propria identitate într-o lume aflată într-o continuă schimbare. Romanul explorează foarte bine întrebarea: unde aparții atunci când locul din care vii nu îți mai este accesibil? Impactul războiului asupra oamenilor obișnuiți - Dincolo de conflictele politice și militare, cartea vorbește despre efectele pe care războiul le are asupra oamenilor simpli. Familii destrămate, pierderi dureroase și vieți trăite în nesiguranță devin realitatea de zi cu zi pentru personajele cărții. Memoria și păstrarea trecutului - Pentru refugiații palestinieni, amintirea locurilor pierdute reprezintă o formă de rezistență. Poveștile despre satul natal, despre familie și despre viața de dinainte de exil sunt păstrate cu grijă și transmise mai departe generațiilor următoare. Puterea cărților și a cuvintelor - Cărțile ocupă un loc important în viața lui Nabil și devin mai mult decât simple obiecte. Ele oferă refugiu, păstrează memoria vie și îi ajută pe oameni să-și păstreze demnitatea într-o realitate marcată de pierdere și opresiune. După cum spune chiar Nabil la un moment dat, cuvintele ”salvează pe tăcute”. Stil și experiența de lectură Librarul din Gaza este o carte încărcată de emoție, iar Rachid Benzine reușește să transforme evenimente istorice complexe într-o experiență profund umană. Mi-a plăcut faptul că, dincolo de războaie, conflicte și decizii politice, cartea pune în centrul atenției oamenii obișnuiți și consecințele pe care istoria le are asupra vieților lor. Nabil nu este prezentat ca un erou, ci ca un om care încearcă să-și găsească locul într-o lume care îi refuză constant stabilitatea și sentimentul de apartenență. Lectura nu a fost una ușoară din punct de vedere emoțional. Au existat numeroase momente în care am simțit tristețe, neputință și revoltă în fața nedreptăților prin care trec personajele. În același timp, cartea m-a făcut să reflectez la cât de mult înseamnă lucrurile pe care le considerăm firești: o casă, siguranța, familia și posibilitatea de a trăi în pace. Pasaje care mi-au plăcut Aș putea copia aici jumătate din carte. Autorul are un talent extraordinar de a transforma cuvintele în imagini, iar unele pasaje nu le-am putut trece cu vederea. Am putut vizualiza atât de clar efectele războiului, încât unele pasaje m-au lăsat fără suflu. Dintr-o dată, te trezești într-unul dintre cartierele martirizate. Este infernul revărsat la suprafața pământului. O groapă de gunoi în aer liber. Tot ceea ce vomită, distruge, îngroapă, nimicește războiul. Fațade sparte, spintecate precum hoiturile de animale. Măruntaiele din beton atârnă contorsionate, sunt răspândite pe trotuare. Casele nu mai sunt decât niște cutii toracice zdrobite. Totul este acolo, într-o logică a absurdului în care fiecare element inventariat și-a pierdut funcția, utilitatea, rațiunea de a exista... Și totuși oamenii continuă să trăiască. Un teatru al mizeriei și nebuniei, un bal grotesc la care viii nu mai sunt întru totul vii, dar nici întru totul morți deocamdată. Se târăsc prin ruine ca niște fantome, cu aerul celor care au văzut totul, au pierdut totul și nu mai așteaptă nimic, doar sfârșitul. Până atunci trebuie însă să trăiască. Prin urmare, copiii fug și râd mereu. Știu deja totul despre moarte... Dacă paginile despre război mi-au frânt inima, cele despre cărți mi-au oferit câteva momente de respiro. Într-o lume în care aproape totul poate fi pierdut, cărțile rămân un refugiu. Nu sunt singur. Cuvintele din cărți sfâșie toate tăcerile. Cuvintele ne supun. Cititorul este un prizonier benevol, fidel iluziei că fiecare pagină întoarsă îl va elibera. Cu toate acestea, se pierde tot mai mult, absorbit, până când este incapabil să scape din acest labirind de cuvinte. ”Crezi că ne vor salva cuvintele, Nabil?”, mă întrebau prietenii mei. Le răspundeam că da. Nu mai sunt atât de sigur. Aș spune că ele salvează pe tăcute. Realitatea este aceeși, nimic nu răstoarnă opresiunea, dar spiritul își ia zborul. O carte mare este o carte fără fund. O carte cu enigme nerezolvate. În spatele poveștii există o pată oarbă. Și te pierzi tot vrând să o deslușești, când de fapt trebuie s-o îmbrățișez drept ceea ce este: binecuvântarea unui mister. Cărțile care ne plac cel mai mult sunt cărți pe care nu le-am înțeles, sau pe care am crezut că le înțelegem, dar, recitindu-le, le descoperim un alt sens, o altă fațetă, o parte neexplorată. Paginile îngălbenite dezvăluie o dantelărie caligrafică asemenea unei grădini de cerneală și de grafit. De câte ori deschide una, dinspre ea se înalță un parfum aproape imperceptibil. Cel al hârtiei vechi, al mâinilor care au mângâiat-o, poate chiar o undă de tutun sau de ploaie uscată. Definiția dorului asurzitor: Nu scria cineva că recunoaștem fericirea după zgomotul pe care îl face când pleacă? Concluzie Am încercat să nu dau multe spoilere pentru a nu răpi din plăcerea descoperirii acestei cărți, scrisă cu multă sensibilitate, dar care poartă în paginile sale o tristețe profundă și povara unei vieți marcate de suferință. Este povestea unui om care nu a greșit cu nimic, ci doar s-a născut în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. Iar ca el au existat și există încă mulți alții. Din păcate, oamenii din Gaza continuă să trăiască o parte din teroarea pe care Rachid Benzine o surprinde în această carte. Deși multe dintre evenimentele relatate aparțin trecutului, ecoul lor se aude și astăzi, iar suferința pe care o descriu nu a dispărut odată cu trecerea anilor. Nu pot descrie pe deplin tristețea, anxietatea și frica pe care le simt atunci când privesc lumea în care trăim. Deși cartea vorbește despre evenimente petrecute cu zeci de ani în urmă, ea mi-a amintit că, și astăzi, omenirea nu trăiește într-o pace sigură, iar suferința despre care citeam continuă să existe. Dacă îți face cu ochiul, poți cumpăra cartea de pe: Litera.ro Libris.ro Cartepedia.ro

Citește recenzia →
Cum să rămâi lucid într-o epocă a dezbinării Studii și eseuri
May 28, 2026 • 4 min citire

Cum să rămâi lucid într-o epocă a dezbinării

Există cărți care îți oferă povești și există cărți care te obligă să privești mai atent lumea în care trăiești. Cum să rămâi lucid într-o epocă a dezbinării de Elif Shafak face parte din a doua categorie. Nu este o carte care vine cu soluții miraculoase sau cu răspunsuri definitive, ci mai degrabă un eseu care încearcă să pună ordine într-o perioadă dominată de frică, confuzie și polarizare. Cu toții știm, dar poate nu conștientizăm, că noi, oamenii, suntem conduși de frică mai mult decât de luciditate. Pandemia de Covid ne-a demonstrat asta. Din 2019 a început nebunia. Nebunia dezbinării. Am încetat să ne mai înțelegem unii cu alții, am refuzat să mai ascultăm opinii diferite și ne-am revoltat împotriva a orice. Tind să cred că dezbinarea a existat dintotdeauna, pandemia a fost doar pretextul care a scos-o la suprafață. Pandemia a trecut, dar dezbinarea a rămas, iar cei aflați la putere au știut să profite de asta. De la această realitate pornește și Elif Shafak în eseul ei, încercând să transmită câteva idei simple, dar profunde: Problemele lumii nu au soluții ușoare. A te lăsa prins în discursuri simpliste și polarizante înseamnă să renunți la luciditate. Nu suntem o singură etichetă (naționalitate, religie, sex, orientare politică). Avem mai multe apartenențe și straturi, iar înțelegerea acestei diversități ne ajută să-i vedem și pe ceilalți în toată complexitatea lor. Dialogul autentic, ieșirea din „bula” proprie și recunoașterea diferențelor sunt esențiale pentru a rămâne sănătoși mental și conectați unii cu alții. Stil și experiența de lectură Mi-a plăcut faptul că autoarea nu scrie într-un ton superior și nici nu încearcă să transforme cartea într-o lecție moralizatoare. Stilul ei este calm, clar și foarte uman, iar asta face ca ideile să ajungă mai ușor la cititor. Chiar și atunci când vorbește despre subiecte incomode, Elif Shafak păstrează un echilibru rar întâlnit: critică extremismul și polarizarea fără să cadă, la rândul ei, într-un discurs agresiv. Este o carte scurtă, dar densă în idei, genul de lectură pe care o termini repede, însă care continuă să îți rămână în minte după ce ai închis-o. Nu pentru că îți oferă adevăruri absolute, ci pentru că te face să îți pui întrebări despre felul în care privești lumea și oamenii din jurul tău. Concluzie Cartea nu oferă soluții practice, ci mai degrabă un îndemn: să nu ne pierdem în zgomot, să ne cultivăm luciditatea și să alegem mereu empatia în locul fricii. Este o carte care nu îți dă răspunsuri, ci îți ridică întrebări. Întrebările corecte. Cred că tocmai asta este valoarea ei cea mai mare într-o perioadă în care toată lumea pare să vorbească, dar tot mai puțini mai sunt dispuși să asculte. Dacă îți face cu ochiul, poți cumpăra cartea de pe: Libris.ro Cartepedia.ro Librarie.net

Citește recenzia →
Un cățeluș în furtună 6-8 ani
May 19, 2026 • 3 min citire

Un cățeluș în furtună

Guojing este autoarea care își ”scrie” poveștile prin imagini, lăsând cititorului libertatea de a completa singur cuvintele și emoțiile dintre pagini. Am descoperit Un cățeluș în furtună după ce am citit Drumul spre casă, o altă carte ilustrată semnată de aceeași autoare, iar stilul ei minimalist m-a fascinat din nou. Deși povestea este scurtă și lipsită de text, ilustrațiile transmit atât de multă emoție încât m-au prins mai mult decât m-aș fi așteptat. Despre ce este povestea Într-o zi obișnuită petrecută în parc, o femeie observă un cățeluș ascuns sub o bancă. Micuțul pare neîngrijit, speriat și complet singur, iar orice încercare de apropiere îl face să fugă. Cu toate acestea, femeia nu renunță și revine mereu, încercând cu răbdare și delicatețe să îi arate că nu are de ce să se teamă. Încetul cu încetul, datorită perseverenței ei și unei mingi de tenis care devine puntea dintre ei, cățelul începe să prindă curaj. Iar când o furtună puternică îi obligă să rămână împreună, între cei doi se naște o legătură sinceră și plină de afecțiune. Temele principale Deși cartea nu are niciun cuvânt, emoțiile sunt surprinse incredibil de bine prin ilustrații. Frica, singurătatea, răbdarea sau bucuria se citesc ușor în expresiile personajelor și în atmosfera fiecărei pagini. Guojing reușește să spună o poveste completă fără să simți lipsa textului. Concluzie Nu mă așteptam ca o carte atât de scurtă și lipsită de text să mă emoționeze atât de mult. Este o poveste caldă și sensibilă care, mai ales dacă iubești animalele, te va atinge mai profund decât ai crede la prima vedere. Mi se pare o carte ideală pentru copiii iubitori de animale, dar nu numai. Fiind construită exclusiv prin imagini, îi încurajează pe cei mici să își folosească imaginația, să interpreteze emoțiile personajelor și să creeze singuri povestea dintre pagini. Dacă îți face cu ochiul, poți cumpăra cartea de pe: Cartepedia.ro Libris.ro Librariaonline.ro

Citește recenzia →
Drumul spre casă 6-8 ani
May 19, 2026 • 5 min citire

Drumul spre casă

Drumul spre casă este o carte ilustrată aparte, o poveste spusă exclusiv prin imagini, care urmărește drumul unei fetițe pierdute de casă și întâlnirea ei cu un cerb ce pare să o conducă spre lumi necunoscute, aproape de vis. Mi s-a părut fascinant modul în care fiecare cititor poate vedea altceva în această poveste. Fără cuvinte care să-ți dicteze exact ce să simți, imaginile îți lasă libertatea să construiești singur sensul poveștii. Iar pentru copii cred că experiența aceasta este cu adevărat specială. Imaginația lor poate merge oriunde, fără limite. Ilustrațiile sunt absolut superbe și transmit foarte multă emoție chiar și în cele mai simple cadre. Uneori aveam impresia că răsfoiesc un vis sau o amintire din copilărie, nu doar o carte. Un detaliu care a făcut lectura și mai interesantă pentru mine este faptul că povestea este inspirată din experiențele autoarei din China anilor ’80, în perioada politicii copilului unic. După ce am citit nota autoarei, întreaga carte a căpătat o greutate emoțională diferită. Nota autoarei Povestea din paginile acestei cărți este o ficțiune, dar oglindește sentimentele cât se poate de reale pe care le-am trăit chiar eu, copilărind în anii ’80 în China, în plină desfășurare a politicii copilului unic. Sentimente de izolare și de singurătate sfâșietoare. Când eram mică, părinții mei erau nevoiți să muncească mult, ca să ne întrețină familia, așa că în timpul zilei avea bunica grijă de mine. Cu toate acestea, uneori - dacă ei trebuiau să plece pe grabă sau dacă Nai Nai era ocupată - mă lăsau o vreme singură acasă. Asta se întâmpla în multe familii la vremea aceea. Am făcut parte dintr-o generație de copii tare singuri. Odată, când aveam vreo șase ani, înainte să plece la serviciu, tata m-a urcat în troleibuz spre casa bunicii. Am adormit, iar când m-am trezit troleibuzul era aproape gol. Speriindu-mă teribil, am coborât în fugă. Nu aveam pe nimeni lângă mine, nu era nimeni care să mă ajute, așa că am început să plâng. Am tot plâns și am tot mers, urmând drumul conturat de liniile electrice ale troleului. Din fericire, am ajuns la o stradă pe care am recunoscut-o și, în cele din urmă, am sosit la bunica - trei ore mai târziu. Crescând și maturizându-mă, mi-am dat seama cât de ușor este să mă rătăcesc, să mă îndepărtez de la calea mea, dar am conștientizat și că dacă mă uit cu multă atenție, voi găsi întotdeauna ceva - cum au fost atunci liniile electrice ale troleibuzului - care să-mi arate drumul spre casă. Când imaginile spun mai mult decât cuvintele După ce am terminat cartea și am citit povestea reală din spatele ei, am simțit că imaginile au devenit dintr-odată mai apăsătoare și mai triste. La început vezi doar aventura unei fetițe pierdute, însă apoi înțelegi că în spatele fiecărei pagini există singurătate, teamă și dorința aceea profundă de a ajunge ”acasă”, indiferent ce înseamnă asta pentru fiecare dintre noi. Cred că tocmai aici stă frumusețea acestei cărți: spune enorm de multe fără să folosească niciun cuvânt. Și, sincer, mi se pare genul de carte care poate fi înțeleasă complet diferit de un copil și de un adult, dar care îi emoționează pe amândoi în mod egal. De la aceeași autoare vezi și recenzia cărții Un cățeluș în furtună Dacă îți face cu ochiul, poți cumpăra cartea de pe: Cartepedia.ro Libris.ro Elefant.ro

Citește recenzia →
Clătite cu căpșuni și dragoste Romance
May 7, 2026 • 7 min citire

Clătite cu căpșuni și dragoste

Romance-ul nu dezamăgește niciodată atunci când vrei o lectură ușoară, relaxantă și puțin "condimentată". Clătite cu căpșuni și dragoste este exact genul acela de carte cozy în care se vorbește mult despre clătite, căpșuni și, bineînțeles… dragoste. Despre ce este vorba în carte? Archer Baer este un burlac convins și un bucătar-șef apreciat, a cărui viață se schimbă complet peste noapte. După moartea fostei sale partenere, descoperă că este tatăl unei fetițe de cinci ani, Olive, despre a cărei existență nu știa nimic. Nevoit să renunțe la cariera lui din Franța și la restaurantul unde lucra ca bucătar-șef, Archer se mută în Dream Harbor pentru a începe o viață nouă alături de fiica lui. Doar că adaptarea nu este deloc ușoară. Archer trebuie să învețe rapid ce înseamnă responsabilitatea, viața într-un oraș mic și rolul de tată, în timp ce încearcă să își găsească locul într-o comunitate complet diferită de tot ce cunoștea până atunci. Pe lângă toate aceste schimbări, în viața lui apare și o poveste de dragoste care îi complică și mai mult planurile. Relația se dezvoltă treptat, printre momente amuzante, situații stânjenitoare și scene tipice unui romance cozy. Chiar dacă uneori povestea este previzibilă, chimia dintre personaje și atmosfera caldă a orașului fac lectura foarte plăcută. Bineînțeles, fiind un romance, lucrurile încep treptat să se așeze, iar povestea capătă acel aer cald și confortabil specific cărților de acest gen. Stil și experiența de lectură Cartea se citește foarte repede și are o atmosferă cozy care te face să vrei să rămâi în Dream Harbor cât mai mult timp. Nu este genul de poveste plină de răsturnări de situație dramatice, ci mai degrabă una care pune accent pe relații, familie și romantism. O rețetă pe care am descoperit-o datorită acestei cărți Deși în mod normal îmi place să notez pasaje din cărțile pe care le citesc, de data aceasta am rămas cu altceva: o rețetă pe care am încercat-o după ce am terminat cartea și care mi-a plăcut enorm. Clătite cu căpșuni și dragoste este, așa cum îi spune și numele, o carte plină de clătite, deserturi și momente care îți fac poftă de ceva dulce. Surprinzător însă, mie mi-a rămas în minte… o rețetă de paste. Și da, în timpul lecturii mi s-a făcut poftă de clătite de nenumărate ori. Atmosfera cărții este atât de cozy și plină de descrieri culinare încât aproape simți mirosul deserturilor dintre pagini. Dar, pentru că personajul principal este bucătar și gătește destul de mult pe parcursul poveștii, o anumită rețetă de paste mi-a atras complet atenția. Atât de mult încât, după ce am terminat cartea, am încercat rețeta și chiar mi-a plăcut foarte mult. Așa că, în loc de un citat memorabil, rămân cu amintirea unei seri liniștite și cu o porție de paste foarte bune. Las mai jos rețeta, poate o încercați și voi. Paste cu ulei de măsline și usturoi Ingrediente: ulei de măsline usturoi paste sare și piper parmezan ras Mod de preparare: În câteva linguri de ulei de măsline călim ușor câțiva căței de usturoi pisați, doar cât să își lase aroma. Apoi adăugăm pastele deja fierte și le amestecăm bine în tigaie, astfel încât aromele să se combine. Condimentăm cu sare și piper după gust, iar la final servim cu parmezan ras deasupra. E ceva delicios, vă spun. Testat!Iar dacă faceți rețeta, nu vă zgârciți la usturoi. Cantitățile le puteți ajusta după preferințe, dar eu zic că minimum 6-7 căței sunt obligatorii. Pro și contra Ce mi-a plăcut: Atmosfera intimă a unui oraș micuț, care face totul să pară confortabil și liniștit Relația dintre Archer și Olive, care adaugă mult farmec poveștii Povestea de dragoste, care deși începe destul de complicat, evoluează într-un mod plăcut și relaxant Stilul lejer al autoarei, perfect pentru o lectură de weekend Ce nu mi-a plăcut: Povestea este destul de previzibilă, iar finalul poate fi intuit destul de repede Unele momente sunt destul de clișeice, mai ales dacă citești des romance-uri contemporane Merită să citești Clătite cu căpșuni și dragoste? Dacă îți plac romance-urile cozy, cu atmosferă de oraș mic, personaje simpatice și scene care îți fac poftă de deserturi, și nu numai, atunci cartea lui Laurie Gilmore este o alegere foarte bună. Nu este o poveste care reinventează genul romance, dar este o lectură relaxantă și ușor de parcurs, perfectă pentru momentele în care vrei ceva simplu și confortabil, ceva de weekend. Dacă îți face cu ochiul, poți cumpăra cartea de pe: Litera.ro Libris.ro Cartepedia.ro Librarie.net

Citește recenzia →